zborulcuvintelor

Sufletul: ” In seara asta ce ai de gand sa faci?”

Raspuns: „O sa ascult…”

Sufletul, confuz, intreaba: ” Ce asculti, fata draga?”

Raspund dezinteresata: ” Ascult linistea. E atat de calma…”

„Cum poti sa asculti ceva ce nu se aude, ceva ce nu poti simti?”

„Linistea poate fi simtita, chiar daca uneori nu face decat sa ma intristeze.. Ascult cum canta acum.. La vioara, la pian si la harpa.. Canta magice povesti ce se pierd la o adiere a intunericului.”

„Dar toate simturile sunt inselatoare. De unde poti stii tu ca linistea iti canta? Este imposibil..”

„Nu, dragul meu suflet, nu este imposibil.. Ceea ce aude inima mea nu poate fi inselator..Auzul inseala, la fel si vederea, si gustul si mirosul. Inima mea aude fantomele unor cantece ale trecutului, vede notele muzicale care danseaza pe corzile instrumentelor impalpabile, gusta cu lacomie fiecare rod al dansului acestor iele invizibile si miroase parfumul fermecator al unei zane inexistente. Asta e muzica pe care mi-o daruieste linistea.”

„Si de ce esti atat de sigura de aceste simturi ale inimii?”

„Sunt sigura, pentru ca stiu ca visez.”

„Dar si visele sunt inselatoare. Te fac sa crezi in ceva ce este imposibil.”

„Dragul meu, nimic nu este imposibil. Trebuie doar sa visezi, ca sa poti sa atingi imposibilul. Si trebuie sa simti fiecare mangaiere a lucrurilor ce nu pot fi simtite.”

„Si apoi ce faci?”

„Apoi cand?”

„Cand nu o sa mai visezi, cand totul va deveni din nou realitate si magia se va spulbera..”

„Oh, nu exista magie spulberata si niciun vis nu se termina vreodata. Pot visa foarte bine si cu ochii deschisi si..”

„Dar atunci nu ai mai observa lucrurile ce te inconjoara, vei ignora persoanele si nu vei mai simti adevaratele sentimente..”

„Si voi trai in propria-mi lume, departe de negura realitatii. Voi trai in lumina intunericului si voi canta alaturi de tacere… Iar realitatea  o voi pune intr-un loc sigur, in caz ca voi avea nevoie de ea pe viitor. Si poate numai atunci o sa imi alung visul departe si o sa incetez sa mai traiesc.”

„Dar de ce iti doresti atat de mult acest vis?”

„Pentru ca e visul meu. Pentru ca intunericul e plin de ingeri care-mi canta linistea. Pentru ca numai asa traiesc.”

„Ai zis atatea despre intuneric si liniste si simturi… Cu ce te vei hrani? O sa mori de foame..”

” Nu, de foame nu am cum sa mor. Ma voi hrani cu muzica si cu magie. Ingerii vor avea grija de mine. Nu o sa mor decat atunci cand magia va muri.”

„Iar eu ce voi face daca tu vei muri?”

„Pe tine o sa te trimit in vis, ca sa vezi ca am avut dreptate si ingerii vor avea grija de tine. Si tu o sa traiesti acolo pentru mine. Si o sa zambest, ca sa pot zambi si eu..”

„Bine, dar..”

„Nu mai exista <<dar>>.. Linistea ma cheama, ingerii ma asteapta sa ma joc cu ei. Ramas bun, sufletule! O sa ne revedem curand. Si atunci o sa fim amandoi fericiti.”

„Sunt singura, in intunericul unei camere pustii, dintr-o casa parasita. Sunt singura, nu mai e nimeni cu mine. Nimeni care sa ma prinda, daca voi cadea, nimeni care sa ma tina de mana si sa ma stranga cu putere, daca ma sperii. Sunt doar eu, cu patru pereti, un intuneric dureros si un aer rece, care imi sfasie carnea si imi lasa rani adanci, sangerande. Sunt doar eu, intr-un  fost pat, intr-o fosta camera, intr-o fosta casa. Nu e nimeni care sa ma caute, nimeni care sa ma incalzeasca, nu e nimeni care sa ma vrea. Sunt doar eu si nimic altceva viu. Pasesc in intuneric. ‘Mami, mami, mami, unde esti? De ce nu vii sa ma iei de aici? Mami, mi-e frica.’ Dar nimeni cu apare, iar ecoul inimii mele se pierde. Eu sunt pierduta intr-o mare de intuneric, ma inec. Am cazut. Stau intinsa pe pamantul rece si ascult cum fosti picuri de ploaie invadeaza o portiune din camera. Nu mai sunt singura. Acum pamantul ma imbratiseaza, iar eu, neputincioasa, ma pierd in acea imbratisare si..inchid ochii. Totul s-a terminat acum.”

” Ma fluiera vantul. Natura e trista. Dar de ce? Totul era asa frumos acum cateva zile, dar asta seara cerul e intunecat de o mare de nori si plange. Vantul se plimba printre pomi, pe langa casa parasita in care ma aflu, prin gradina plina de morminte ale copacilor. Stau intinsa pe pamantul umed, ascult vantul, las ploaia sa imi cada pe trupul obosit de lupta cu lumea. Vantul…O adunare de suflete pierdute, care cauta speranta de a se reintoarce, o mana de suflete nelinistite, care tipa dupa ajutor, suflete ce nu-si mai gasesc linistea niciunde. Vantul imi lasa rani adanci pe pielea pala, lipsita de viata. Inchid ochii, incercand sa nu mai plang, incercand sa inteleg, prin amalgamul de tipete, ceva… Dar nu inteleg. Acum sunt unul din acele suflete pierdute. Oare ma voi putea reintoarce vreodata? Oare voi fi din nou acelasi trup in care viata dansa inainte? Oare ma va salva cineva?

Acum vantul fluiera din nou in urechile mele, peste trupul meu, care se adanceste din ce in ce mai mult in pierdere, fluiera peste casa parasita, fara acoperis, in care patrunde nemiloasa ploaie.”